Kilogramele

La 5-6 ani arătam ca un băiețel – mică, slabă, tunsă scurt.

Taman când mama s-a îndurat să nu mă mai tundă “depeche” și să mă lase să am păr lung, am încetat să mai fiu slabă, așa că proiecțiile mele despre cum aveam să fiu această întruchipare a gingășiei si-a delicateței s-au dus rapid pe apa sâmbetei. Bine, e drept că nu eram nici vreun caz spectaculos de obezitate infantilă, dar erau acolo câteva kile, vreo 5, de care m-aș fi putut lipsi liniștită și care la momentul ăla i-ar fi prins mai bine verișoarei mele Georgiana, de exemplu.

Cum, însă, kilogramele nu prea pleacă nicăieri de capul lor, nici ale mele nu s-au dus, așa că destul de curând a ajuns și la mine vestea că asta ar putea fi o problemă. Iar când spun “a ajuns”, nu vă gândiți că m-am prins eu singură de cum stă treaba într-o dimineață în care m-am trezit pornită să consult cu mai multă atenție oglinda înaltă de pe hol. Nici gând. Pesemne că perspicacitatea mea a înflorit mai târziu, căci atunci, la 7-8 ani, am aflat că-s grasă de la alții – adulți din jurul meu care au considerat că-i absolut necesar să-și dea cu părerea despre corpul meu, în fața mea, cu voce tare.

Sau să mă tragă de fălci și să râdă sonor.

Ori să mă compare cu copiii lor care, vezi doamne, “nu mănâncă nimic, niciodată.”.

Eu, ce-i drept, mâncam de toate. Mamei îi plăcea – și-i place încă – să gătească și să ne vadă mâncând, iar a te simți ghiftuit era, la noi în casă, o formă de răsfăț. Singura, de altfel, acceptată.

Așa că, da, terminam tot din farfurie, spuneam “mulțumesc” și “săru`mâna pentru masă” și mai ceream, eventual, a doua porție.

Mai apoi, odată cu adolescența, m-am subțiat, m-am lungit și am fost din nou, pentru scurt timp, de-a dreptul slabă. Asta, însă, am aflat abia acum, târziu, uitându-mă la poze. La vremea aia nu mai aveam ochi să mă văd. În sufletul meu eram deja grasă, iar asta se vindecă greu spre deloc.

În plus, cu zero educație alimentară și obișnuită să confund mâncarea cu alinarea și mâncatul cu bucuria, a fost numai o chestiune de timp până s-ajung din nou pufoasă.

Apoi, o altă chestiune de timp până la decizia de a ține primul regim, urmat de-al doilea, urmat și el, la rândul lui, de restricții din ce în ce mai absurde și perioade din ce în ce mai lungi pe care le-am trăit sub imperiul fricii de-a mai mânca ceva, orice, vreodată. Frică pe care o alternam, pentru diversitate, cu gânduri obsesive despre mâncare – căci eram mereu flămândă, dooh! – și episoade de mâncat necontrolat. Toate astea, la diverse intensități, timp de 10 ani.

Până într-o seară, când am zis stop. Îmi acordasem deja zeci, dacă nu sute de termene de-o lună în care să scap de aceleași câteva kilograme dintotdeauna. Eșuasem, of course, de fiecare dată și pur și simplu m-a izbit cât ar fi fost de stupid s-o repet.

Așa că m-am oprit și am decis că singura cale rămasă era să fac pace cu mâncarea, indiferent cât avea să dureze sau cât aveam să mă îngraș.

O lună mai târziu, slăbisem cam 8 kilograme. Un an mai târziu, azi, nu s-a schimbat nimic.

În tot timpul ăsta am mâncat mereu de cinci ori pe zi – 3 mese, două gustări – și tot ce am vrut, fără restricții. Rar am vrut chestii nesănătoase, dulciuri sau prostii. Iar când le-am vrut, am făcut din ele o nebunie senzorială. Le-am luat în mână, le-am simțit, analizat, mirosit, pipăit și abia apoi gustat, ca să constat după a doua gură că m-am săturat.

Pentru că asta se întâmplă atunci când nu-ți mai tratezi corpul ca pe cel mai mare dușman al tău – afli că e un tip decent și de treabă. Nu-i trebuie multe, doar să nu-l mai terorizezi. Și să-l hrănești cu blândețe, în loc să-l îndopi cu de toate.

Niciun om de pe Pământul ăsta nu are nevoie să mănânce 15 savarine odată, dar mulți – inclusiv eu – le-ar putea mânca atunci când nu-și mai simt corpul, nu-l mai aud, nu-l mai ascultă.

Și da, faptul că oamenii ăia m-au tras de fălci, m-au judecat, etichetat și rușinat când eram mică a jucat un rol în povestea mea cu greutatea, însă ei n-au decis dacă și cât să rămân blocată acolo. Pentru că asta e ceva ce pot să hotărăsc doar eu. Sau tu, dacă citind te-ai regăsit și ai sperat c-am să închei trist și resemnat, semn că treaba asta cu greutatea e ceva de nerezolvat.

Nu e! Si sunt oameni pe lume, specialiști, care pot ajuta. Nutriționiști (știu unul) care să te învețe ce, cum și când ar trebui să mănânci și psihologi (sunt unul 🙂 ) care să te ajute să-nțelegi ce te împiedică, ce te doare și ce te-ar putea ajuta pe drumul ăsta.

Se poate!