Cosmin

Astăzi, la 14 ani și o zi de când nu-l mai pot auzi râzând, nu-l mai pot suna și nu mai pot vorbi cu el, aleg să-mi amintesc.

 

Cum mă ducea dimineața la creșă și-mi cumpăra pe drum bomboane cu aromă de portocală, umplute cu ceva lichid care sfârâia și mă pișca la limbă. De acasă primea bani de pachet consistent, dar eu nu mă omoram cu mâncatul, iar el avea lucruri mai bune de făcut cu ei.

Cum m-a luat odată afară, la joacă, când ploua, iar el și prietenii lui băgaseră o funie udă într-un transformator electric și se întreceau care rezistă s-o atingă mai mult. Cum am scăpat întregi cu toții, nici până azi nu știu.

Cum la 7-8 ani, când învățam adunările, a râs de mine când am greșit la 5+8. Mi-a zis că-i 13, iar asta e la mintea cocoșului. N-am mai uitat de atunci.

Cum mai târziu am dormit iepurește niște nopți, ca să-l păzesc, căci s-a tuns chel cu breton, iar mama i-a pus în vedere că are de ales între a scăpa singur de părul rămas sau a i-l arde ea în somn, cu lumânarea.

Cum a plecat din țară când aveam vreo 10 ani și m-a lăsat plângând pe un peron. Purta un trening albastru, era înalt, slab și frumos. Cu câteva zile înainte îmi luase un acvraiu cu pești, să-mi țină de urât cât e plecat. N-a funcționat.

Cum s-a întors purtând ochelari, cu măcar vreo 10 kile în plus și geacă de piele. Eu mă înălțasem, aveam păr lung și blugi evazați. La vamă i-au furat din bagaj stiloul pe care mi-l adusese cadou, așa că la scurt timp l-am furat și eu pe al Geaninei (care scăpase la vamă) și l-am luat la școală. Așa cum era de așteptat, m-am întors fără el.

Cum atunci când o necunoscută m-a plesnit din senin în poarta școlii, el și-a adunat toți prietenii, au răscolit cartierul, au căuat-o până au dat de ea și au pus-o să-și ceară scuze. Orgoliul meu terfelit ar fi vrut ceva mai dramatic și mai demn de filmele cu mafioți, dar m-am mulțumit și cu scuze.

Cum îl șantajam cu diverse găinării amoroase, iar el folosea asta drept pretext ca să-mi dea bani pentru prostii pe care mama n-ar fi acceptat să le finanțeze în veci, precum o pereche de ciocate maro, frumoase de mă împiedicam mereu tot uitându-mă la ele, un lanț de pus în jurul șoldurilor, peste blugi, pentru când voiam să mă simt J.Lo și colecții de reviste precum Bravo și CoolGirl.

Cum a trebuit să-l trag pe geam, cu un cerșaf, înapoi în casă, într-o noapte în care o trezise pe mama de suficiente ori cât să-l încuie afară. În apărarea ei, era vară și cald, iar șezlongurile din curte făceau cât un pat decent.

Cum râdeam mereu că-i cel mai frumos copil al mamei, singurul care i-a moștenit pielea neagră, dinții perfecți și vocea.

Cum m-a făcut mereu să mă simt în siguranță, ocrotită și iubită.

 

Și aleg să văd că, de fapt, îl pot încă auzi, îi pot vorbi și mă pot bucura de râsul lui, căci toate sunt în mine, iar eu le duc mai departe.