Scriitoare

Bâjbâie, ca in fiecare dimineața, după telefon.
Are ochii lipiți. Nenorocita aia de alergie la lacrimi n-a iertat-o nici de data asta.
Auzi, alergie la lacrimi! Știe deja de vreo 5 ani de ea, dar îi pare și acum la fel de stupidă, nu e genul de chestie cu care te obișnuiești in timp.
Într-un final, dă de sticla rece a display-ului, sub pernă.

Doarme cu telefonul sub cap de la 12 ani, cand maica-sa i-a cumpărat pentru prima data unul nou – un 3310 gri, cu butoane albe. Își amintește încă clar senzatia plasticului poros al carcasei si ticaitul tastelor. Multa vreme a trăit cu convingerea că ceva mai frumos nu există pe lume. Mai avea și reclamă la tv… Ce să-ți dorești mai mult?

Calculează rapid că 30 minus 12 fac 18, asadar 18 ani de expunere serioasă la radiații, noapte de noapte. Păi mai e de mirare ca nu e chiar cu toți boii acasă? Mi-oi fi prăjit puțin creierii, se aude gândind cu voce tare. Dar cine i-o mai avea intacți zilele astea?

Cât o fi ceasul? Judecând după cât de tăcută e, dincolo de geam, strada, ar zice că undeva înainte de 8. De altfel, de la o vreme se cam trezește zilnic, fără alarmă, cam pe la ora asta, dar îi era greu să integreze informația, căci în mintea ei e încă puștoica răzvrătită care citește până oamenii normali pleacă la treabă și se trezește mult după ce ei își termină deja ziua de muncă.

Gândul ăsta o proiectează direct în ultima ședință de terapie, la care Adela i-a cerut să concretizeze nevoia ei de a fi și atât.
Practic, să deseneze viața pe care ar trăi-o dacă nu ar avea așteptări de împlinit și responsabilități de jonglat.

Crede ea, Adela, că poate nu e ceva atât de abstract și imposibil de făcut, poate există pe Pământ o meserie, o ocupație, ceva care să-i permită Mălinei să trăiască cum vrea ea.

Se amuza închipuindu-și ședința de săptămâna viitoare.
Ajunge la cabinet pe la 12:55, numai bine cât să apuce să bifeze un pipi scurt și un aranjat rapid în oglindă, înainte de a intra.
Deschide ușa cabinetului, pășește tacticos și aruncă o privire canapelei albastre, cu ochii pe perna mare, din mijloc, pe care urmează să se așeze.
Adela o scanează la rândul ei scurt, încercând să ghicească, parcă, cu ce gânduri vine.
În cabinet persistă încă parfumul clientei de la 11:20, pe care Mălina nu o știe, dar presupune, după cum miroase, că-i mișto.
Bon… Și-ncep să discute.
Adela tatonează terenul și lansează clasicele introductive. Ce faci, cum esti, cum ti-a fost săptămâna?

Mălina, însă, n-are chef de preludiu, așa că i-o spune pe aia dreaptă: cititoare, asta m-aș face în lipsa căsuțelor pe care le-au desenat alții pentru mine și pe care cu mai mult sau mai puțin succes le umplu.
Na, ia-o pe asta și scoate tu ceva din ea, Adelo, iubitoare de concret și de pragmatici, cum te știu.

Se felicită în gând pentru cât e de spirituală – să fi avut auditoriu, scena de mai sus ar fi fost cu siguranță foarte apreciată, dar așa, cu cortinele trase, umorul nu-i mai servește ca mecanism de apărare. Are la activ prea multa terapie ca să mai țină trucul. În plus, Adela nu-i face jocul, așa că se vede nevoită să dezvolte.

– Nu cititoare, ci scriitoare. Asta aș fi dacă nu mi-ar fi teamă.
– Teamă de ce? ar întreba Adela.
– Habar n-am, doar teamă. Și neîncredere.
– Te îndoiești de tine?

Se îndoiește, da.

Are in creier adânc înfiptă credința că nu se cuvine să îți arogi singur merite. Să se creadă scriitoare ar însemna implicit să se dea deșteaptă. Ori așa ceva nu se face, nu?
Ce naiba, știe toată lumea: alții te proclamă deștept, iar când asta ți se întâmplă, tu doar te uiți stingher la vârfurile pantofilor, roșești modest și primești copleșit, bombănind eventual că vai de mine, chiar nu e cazul, nu e așa mare lucru.
Apoi și numai apoi ai dreptul să te dai deștept, căci ai acordul și binecuvântarea altora.

Așa, fără s-o fi întrebat nimeni nimic, chiar dac-ar îndrăzni să se apuce într-o zi să scrie, cum ar funcționa asta?
S-ar trezi pur și simplu dimineața, s-ar pune la birou și ar scrie, ca ocupație principala?
Păi și facturile, benzina, impozitele?

I se pare atât de absurd că nu poate gândi mai departe.
Scriitoare, auzi, când ea scrie o pagină pe lună!

Umorul dă iar buzna s-o salveze și calculează rapid că dacă ar trăi 100 de ani, ca bunica-să, tot are potențial de vreo 840 de pagini.
Două volume consistente sau o trilogie cât de cât respectabilă.
Hai că nu-i chiar așa rău…