Mi-a crescut copilul

Mi-a crescut copilul. Brusc, neanunțat și fără să mă consulte în prealabil.

Senzația e că peste noapte am încetat să mai povestim despre unicorni și zânuțe și am trecut abrupt la  băieții care o plac, cei pe care ea îi place (da, la plural, sunt mai mulți!) și, mai ales, cei pe care nu îi place deloc-deloc-deloc, dar cu care reușește cumva să aibă zilnic ceva de împărțit și, evident, de reclamat la subsemnata, după ore. 

N-apucăm bine să terminăm cu intrigile amoroase, că ne trezim deja în următorul subiect de mare interes și actualitate, responsabil și el de o serie serioasă de dureri de cap: prezența sau mai degrabă absența copilului din online.

În condițiile în care, din ce înțeleg, e aproape singura din clasă  (a II-a) fără telefon și cont de TikTok, variantele care mi se prezintă mie, ca părinte, sunt două mari și late și pe cuvânt că niciuna nu-i bună! 

Pot fie să îi iau telefon – deși aș prefera mai curând să-mi tai un deget și 5 cm din părul deja cam scurt – fie să nu-i iau și să-mi asum să fiu mama aia dubioasă, așa de înțepenită în ideile ei, încât riscă să crească un copil inadaptat pentru că n-a fost ea pe fază și a ratat taman momentul când s-a dat informarea cu privire la secolul în care trăim și dotările standard în rândul copiilor de 9 ani.

De menționat aici și faptul că prin telefon înțeleg smartphone, căci un Nokia 3310 are deja de vreun an, însă în era apelului video și a YouTuberilor de 11-12 ani, ideea că ai putea doar să te auzi cu un coleg e ca naiba. 

Și-apoi, mai e și problema creativității pe care simt că i-o limitez odată cu accesul la tehnologie. Îi place să facă poze și face unele reușite. Screensaver-ul meu, de vreo două veri încoace, e o scoarță de copac pozată de ea într-o zi cu lumină faină. Mă minunez și acum de cât de bună e imaginea, cred că o mai duce relaxat pe ecranul principal încă vreo două sezoane.

Pe TikTok,  când accept să intrăm împreună câte 5(șpe) minute, mă amuz fantastic de tot ce produce acolo, la fel cum mă amuz și ori de câte ori găsesc pe YouTube câte un comentariu fără cratimă sau suficienți de i, lăsat chipurile de mine, la câte un canale gen “five minutes crafts”, plăcerea ei nevinovată încă de când a descoperit că există  filmulețe pe Pământ.

Așadar, niște acces și ceva expunere la online există și la noi în bătătură, nu stăm chiar la cort citind la lumânare, însă parcă n-aș vrea, totuși, s-o arunc acolo, afară, cu puțin spre deloc control asupra conținutului cu care vine în contact. E încă mică și, deși i-am vorbit mereu despre toate câte sunt pe lume, rămâne un copil de 9 ani. Iar copiii de 9 ani sunt, în esență, receptivi, influențabili și deschiși la tot ce vine spre ei, căci capacitatea de a discerne clar între bine sau rău, toxic sau educativ, vine abia mai târziu. Evident, ea e de altă părere și, sinceră să fiu, o înțeleg. E greu să fii altfel decât majoritatea, e greu să rămâi integrat într-un grup când n-ai acces la o felie mare din interacțiunea celorlalți membri ai lui.

Ideal ar fi, mă gândesc eu, să găsim împreună o cale de mijloc. Nu de alta, dar copilul a cam ieșit deja din termenul de retur, deci încă vreo 9-10 ani tot o mai am pe inventar și, sincer, mi-aș cam dori s-o am bucuroasă, mulțumită și bine adaptată la lumea și anul în care trăim, așa că vin și vă-ntreb: la voi cum e? Ai voștri cum sunt? Cum faceți? Le-ați luat telefoane? Dacă da, cum îi țineți departe de mizerii? Dacă nu, ce faceți cu faptul că există o întreagă lume online – jocuri, grupuri, rețele – a colegilor lor, la care ei nu au acces?

Se acceptă orice sfat, sugestii și experiențe similare. 

Reclamații, nu, că de astea am și acasă. V-am zis doar că-s mamă de copil de 9 ani.