Mami, Marina te-a făcut handicapată!

Eram pe la jumătatea drumului spre victorie în disputa mea cu o tigaie arsă. Știți voi, cam pe unde începe, de sub pojghița aia maronie, să se vadă culoarea ei originală, iar tu începi să te crucești descoperind că-i verde și nu vișiniu, cum ai fi jurat în orice moment. Și tot frecând și tot miununându-mă, numai ce aud deodată, din spatele meu:

– Mami, Marina te-a făcut handicapată. Și-a zis că ești și foarte enervantă.

Marina e prietena ei, pe care o plac și care credeam că mă place și ea destul cât să-mi dea, în amintirile ei de mai târziu, rolul mămicii cool cu care a făcut o grămadă de chestii, care  ascultat-o atent când a venit în vizită, s-a jucat cu ea și a învățat-o lucruri. Așa că informația m-a zguduit olecuțică, n-o să mint.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că mintea și mâinile mele erau ocupate cu tigaia. Niciun chef n-aveam să capitulez în fața ei, vă jur. Dar sunt de părere că atunci când faci copii e de dorit să-i și educi, chiar dacă asta vine uneori cu prețul renunțării la micile bucurii ale vieții. Așa că mi-am scos frumos mănușile de menaj – sunt o doamnă, ce credeați? – mi-am tras un scaun aproape și m-am așezat lângă copil, la masă. 

Mai întâi am cerut câteva detalii despre context. 

Am înțeles că s-a întâmplat într-o zi când trebuia să le iau de undeva cu mașina, ele n-au ieșit când am stabilit, iar eu, negăsind loc de parcare, a trebuit să înaintez ca să întorc mașina. Am revenit rapid, dar ele apucaseră deja să mă vadă plecând, iar ce a înțeles Marina din asta a fost că m-am supărat că au întârziat, așa că am plecat și le-am lăsat acolo.

Gândind cu mintea mea de adult, am priceput rapid că alea au fost cuvintele unei fetițe speriate și m-aș fi întors numaidecât la tigaia verde-vișiniu despre care vă spuneam, dacă copilul meu n-ar fi scos la momentul ăla flăcări pe nas și fum pe urechi. O dezprietenise definitiv pe Marina, hotărâse că n-avea s-o ierte vreodată și urma să nu-i mai vorbească și să privească mereu în altă parte atunci când avea să fie în preajma ei. În mai puține cuvinte, dramă totală. 

M-am uitat cu regret spre tigaia mea abandonată, m-am așezat mai confortabil în scaun și-am trecut la dezbătut problema ușurel și didactic.

Ce crezi tu că înseamnă să fii handicapat?
Răspunsul copilului a fost că înseamnă să fii “într-un fel bolnav”. Ca să vedem ce zic și alții, am deschis dex online, care zice că handicapat înseamnă persoană cu infirmitate, iar infirmitate înseamnă defect fizic. Ceea ce ne-a dus la următoarea întrebare.

Presupunând c-aș avea un defect fizic, ar fi asta o vină sau ceva de care să trebuiască să mă rușinez?
Răspunsul a fost că nu, dar cumva confuz, așa că am mai dezbătut puțin despre sensul propriu și cel peiorativ și despre cât de nedrept e, față de niște oameni bolnavi, ca alți oameni (de regulă perfect sănătoși) să folosească cuvântul ăsta ca pe o jignire. Am simțit că a înțeles că nu e ok, dar că asta nu cântărea prea mult la momentul ăla – așa cum vedea ea lucrurile, eu fusesem nedreptățită, iar asta o înfuria teribil, dincolo de cuvintele folosite sau de sensul lor. Așa că am trecut la miezul problemei.

De ce crezi tu că a spus Marina ceea ce a spus?
“Nu știu!” – acest golden card pe care copiii noștri, fără excepție, cred că se nasc îndreptățiți să ni-l servească ori de câte ori vor să facem noi toată munca!

Tu ai simțit vreodată nevoia să strigi cuiva sau despre cineva lucruri urâte? 
A bombănit ceva cum că nu, dar totuși da. Și oricum ale ei erau mai puțin urâte.

Crezi că e posibil ca, atunci când m-a jignit, Marina să se fi simțit la fel cum te simțeai tu când ți-a venit să strigi la cineva?
DE CE ÎI IEI APĂRAREAAAA?

În punctul ăsta, de obicei, mă încuie. 🙂 Acum, însă, pentru că era totuși vorba despre mine, mi-a dat mâna s-o mai lungesc puțin, căci mi s-a părut valoros să înțeleagă că, deși ce făcuse Marina era greșit și urât, există și posibilitatea ca acela să fi fost un moment urât al unei persoane de altfel drăguțe.

Am discutat și despre cum vorbele altora nu spun, totuși, mare lucru despre noi. Spun, în schimb, despre ei, cei care le strigă. Și spun cel mai adesea că oamenii respectivi se simt în pericol, depășiți sau speriați și nu știu cum altfel să se calmeze sau să se apere. Și că asta e și oarecum normal la 8-9 ani, cât au ele, mai ales dacă au văzut pe alții în jurul lor – adulți sau copii – procedând așa.

Pe tot parcursul discuției am asigurat-o că furia ei e firească, că o înțeleg și că eu cred că are tot dreptul să nu mai vorbească niciodată cu Marina, dacă asta va fi decizia ei finală, dar i-am spus și că mi-aș dori tare mult ca, în eventualitatea în care i-ar mai da prietenei ei o șansă, să găsească curajul de a discuta cu ea despre ce a supărat-o.

Șansa a dat-o, curajul încă nu l-a găsit. Nu-mi fac griji, știu că sâmburele, odată sădit acolo, o să înflorească când o veni vremea, iar ea o să simtă că e gata să vorbească.
Mai știu și că discuția asta mi-a dat ocazia s-o fac dinainte atentă la ce cuvinte îi ies și ei pe gură când e de cealaltă parte a nervilor, căci nu-mi închipui că n-au fost sau nu vor fi în viața ei și episoade cu ea excelând în rol negativ.

Una peste alta, eu sunt mândră de noi amândouă, cred că a fost un exercițiu bun și util și că am ieșit din el mai echipate pentru viața adevărată, cu supărările și provocările ei.

În ce privește tigaia – în caz că vă întrebați – a rămas așa, pe din două. M-am întors la ea în cele din urmă, dar lucrurile n-au mai fost la fel. Momentul trecuse. 🙂