Vara trecută am pus o super activitate pe lista lucrurilor care mă aduc mai aproape copilul meu. Vă povestesc de-a fir a păr ce și cum, iar la final – dacă citiți până la capăt – promit să povestesc puțin și despre cum, psihologic vorbind, joaca e cea mai prețioasă unealtă de care dispunem, ca părinți, în relația cu copiii noștri.
Așadar, anul e 2020. E vară, iar afară e cald. Gardul din lemn din fața noastră arată de parcă l-au colorat niște copii în aromele lor preferate – o scândură galben înghețată, una pepene verde, iar între ele, curajosă, una roșu intens. Pun pariu că asta-i opera vreunui puști amator de căpșuni sau cireșe. Ori poate chiar de-amândouă! Ce, voi vă puteți vreodată hotărî între ele?
Dincolo de gard, capaci de toate felurile. Înalți cât zgârie norii și tăcuți precum un elev sfios în prima zi de școală.
Mergem în parc. Am tenișii mei prefrați în picioare, un elastic de păr pe încheietura dreaptă și nelipsitele brățări zornăitoare pe stânga. Într-o mână duc un penny board. În caz că nu știți ce e, păstrați-vă calmul, explic îndată – doar ce am aflat și eu. Cu cealaltă, strâng prea-prețioasa și mereu mâzgâlită mână (tot mai puțin) mică a copilului.
Penny board-ul, ca să vedeți că-s de cuvânt și nu vă las nelămuriți, este un skateboard mai mic, mai colorat și aparent mai șmecher, pe care vă puteți da cot la cot cu cei mici, dacă vă ține echilibrul.
Al nostru e la prima lui tură, nu era în plan să avem unul, însă l-a pus copilul pe lista de cadouri pentru 1 iunie, iar celelalte variante de acolo erau un canar sau un prieten pentru hamsterul pe care deja îl are. A trebuit, așadar, să fie luat!
Mai mult, când google mi-a dat rezultat pentru căutarea numită ”penny board” ceva cu 4 roți și zero labe, am zis, cu emoție, un ”mulțumesc, Doamne” și mi-am cumpărat și eu unul, doar-doar om sta atât de mult pe afară și-o pierde asta mică prin vreun parc dorința de a popula casa cu toate animalele Pământului. Nu de alta, dar vastele noastre apartamente se rezumă la trei camere și ales-s ticsite deja de plușuri, lego și milioane de lucrurui inutile.
În parc, pustiu. Pare că aici n-a aflat nimeni c-am răpus covid-ul și avem din nou liber la viață, aer curat și respirat în voie. Parcul e fain și gol. E de ajuns o privire peste aleile lui infinite ca să înceapă să-mi ruleaze în minte imagini cu mine alergând relaxat pe lângă copilul care glisează lin pe placa aia albastră cu roți de plastic transparent. Drept fundal sonor, ciripit de păsărele și noi două râzând cristalin, ca-n reclamele de la TV.
Și poate avea să fie fix așa și totul avea să meargă perfect, de-ar fi avut cineva inspirația să urmărească măcar un mic-micuț și oricât de scurtuț tutorial despre cum funcționează magia când vine vorba de placa cea mică și colorată.
Cum nimeni nu s-a gândit, iar noua noastră jucărie părea că nu vrea nici în ruptul capului să execute viraje, mi s-a părut c-ar fi o idee foarte bună s-o ”simt” nițel cu mâinile. Așa că m-am pliat frumos de la jumătate, mi-am pus toată greutatea în palmele sprijinite-n placă, la nivelul solului, și-am prins a mă mișca din loc. La vale. Cu viteză.
Ce-i drept, a fost cu râs. Mult. Și în hohote. Atâta doar că eu nu am participat, fiind prea ocupată să încerc să-mi țin capul întreg. Au participat, în schimb, toți ceilalți oameni prezenți în parc. Care, dintr-odată, nu prea mai păreau așa puțini!
În fine, astea-s amintirile mele și nu garantez pentru acuratețea lor, căci au la bază numai niște sunete. De văzut, nu prea vezi mare lucru când privești de jos în sus, printre călcâiele proprii, în timp ce ele se zbat alergând la vale, în plină viteză.
Într-un final, am reușit să proptesc placa într-o bordură și să mă opresc. Am răsuflat ușurată, am mulțumit roții de plastic c-a fost ea acolo și nu țeasta mea, apoi am râs și eu un pic, cot la cot cu audiența. Pentru ei fusese, în fond, amuzant. Nu chiar în fiecare zi ți se întâmplă să mergi liniștit prin parc și să te depășească o tanti împăturită în două, cu capul în jos și fundul în sus, alunecând la vale.
În ziua aia n-am simțit să mai avansez în cariera mea de skater (pennyboarder?), însă am încercat să încurajez copilul s-o facă. Și a funcționat. Pentru vreo 15 minute. După care s-a plictisit și-a vrut acasă.
La niște zile distanță, a ajuns și placa a doua. Aia de vă spuneam c-am comandat-o pentru mine. Turquoise, cu flamingi roz, leduri în roți și plastic de calitate. O nebunie! Doar nu era să-i fac retur?! Am scos-o la joacă și atâta m-am ținut de ea că ajunsesem să stau cu copilul afară peste ora de culcare doar ca să pot eu să mă mai dau o tură. În tot timpul ăsta, ce să vezi? Nu s-a mai plictisit copilul meu. A stat mereu cu mine. Uneori chiar flămând, transpirat sau pișcat de insecte.
Și asta pentru că eram acolo, în lumea în care foarte rar și foarte greu mai reușim să pășim, ca adulți. Lumea aia în care facturile nu ne stresează, șefii nu există, cearta aia de ieri e lipsită de orice fel de sens, iar tot ce există e fix secunda aia. Aia din prezent. Aici și acum.
Ei bine, în lumea asta faină și intensă trăiesc copiii noștri zi de zi, iar ori de câte ori noi reușim să regăsim portița ori sărim gardul ca să fim lângă lângă ei, mesajul pe care îl transmitem este că da, îî vedem, îi înțelegem, suntem la fel ca ei. Iar asta creează punți de legătură, clădește încredere, deschide uși.
Jucați-vă cu copiii! Jucați-vă cu adevărat. Căutați jocuri sau activități care vă plac și implicați-vă în ele pentru că vă doriți, nu pentru că sperați că astfel vor pune ei deoparte tableta. Copiii simt. Iar când simt un părinte pășind în lumea lor cu adevărat, tableta nu mai are, oricum, nimic de oferit.
