Photo credit: Unsplash.
Nu că mă dau mare, dar eu sunt mama aia care știe direct de la copil lucruri pentru care în mod normal un părinte ar cam trebui să spargă măcar un lăcățel de jurnal sau o parolă cu un grad scăzut de complexitate. E drept că muncesc la asta de vreo cinci ani, dar pe cuvânt că merită și, ca să fiu onestă, n-a fost nici cine știe ce muncă grea. Vedeți mai jos ce și cum.
Magia se-ntâmpla – cum altfel? – pe înserat. Stingem lumina mare, aprindem una mai mică, tragem plapuma până sub ochi, ne foim până găsim poziția aia bună, apoi ne liniștim. Ea se lipește de mine, mă lasă să-i dau părul după ureche, s-o miros și s-o pup, iar din ochi caută să aproximeze câtă bateria mai am și dacă-i cumva rost de adormit subit. Dacă constată că e, îmi dă prietenește un ghiont ca să se asigure că rămân pe baricade suficient cât să ducem la capăt Jocul, adică fix arma secretă despre care urmează să povestesc aici.
La început erau trei întrebări: “Ce ți-a plăcut?”, “Ce nu ți-a plăcut?” și “Pentru ce ești recunoscătoare azi?”.
Cu timpul, Jocul a evoluat, l-am completat și adaptat după cum am simțit, ca să ne vină bine și să ne mențină interesul treaz, iar de întrebările inițiale am lipit altele trei, respectiv “Ce ai făcut bine?”, “Cu ce ai greșit?” și “Ce ai învățat azi?”.
Regula de aur, singura care nu se schimbă niciodată, e cea referitoare la frecvență: jocul se ține zilnic, chiar și atunci când nu suntem împreună sau se întâmplă să fim certate, obosite ori supărate. Există, firește, și excepții; cât să confirme regula.
Când nu ne contrazicem cu privire la ordinea corectă a întrebărilor și le luăm frumos, pe rând, răspundem cu toții la prima și abia apoi trecem la următoarele, una câte una, astfel încât să fie totul mai ușor de urmărit. Când astrele nu țin cu noi și facem ordinea terci, răspundem care-cum-apucă și-apoi bodogănim cu toții îmbufnați că nu așa-i corect. Voi nu faceți ca noi, luați-le perechi și jucați-vă frumos.
Un alt fenomen interesant – pe care l-am putut observa mai ales la început, când copilul era foarte mic și nou într-ale introspecției – a fost cel al comuniunii de idei. Mai pe românește, fura ca-n codru și ori de câte ori răspundeam eu prima, ea nu făcea decât să repete tot ce-am spus. Așa că am decis de comun acord că atunci când se nimerește să ne placă sau să nu ne placă fix același lucru, o să-l spunem, dar o să ne mai gândim și la un al doilea, diferit de cel care s-a zis deja.
Ceva poticneli au fost și atunci când am introdus „Cu ce ai greșit?„, care, deși e genial ca exercițiu de onestitate, n-a fost simplu de luat la bord în primă fază. Situația s-a relaxat când am adoptat instituția stegulețului alb, care odată fluturat te scapă de întrebarea la care n-ai chef să răspunzi, cu condiția să nu abuzezi de el. Limita noastră e de două fluturări pe lună, dar cred că la copiii mai mici sau neobișnuiți cu rutina ar merge folosit mai des sau chiar nelimitat. Dacă vă temeți că ai voștri o să se agațe de el și-o să rămână așa, vă provoc să testați.
De-a lungul timpului, fără să-mi propun, am încercat Jocul și pe alții – colegi sau prieteni rămași la noi peste noapte – și n-am întâlnit încă unul care să nu vrea să jucăm și a doua oară. Trăncănesc cu toții încântați că cineva îi ascultă și-ți spun bucuroși tot ce vrei, chiar și secretele alea bine încuiate de care vă spuneam mai sus.
De avut în vedere, totuși, că Jocul, deși chiar e un joc, e unul bazat pe încredere și funcționează doar câtă vreme participanții se simt în siguranță. Deci nu facem comentarii răutăcioase, reproșuri, nu ne dăm ochi peste cap și nu apelăm la ironii drept răspuns. Ascultăm, mulțumim, cerem detalii doar din curiozitate, oferim sprijin dacă e cazul și cam atât. Un fel de zonă liberă, dacă vreți, în care fiecare tranzacționează puțin din ce e el în momentul acela, fără grija de a fi taxat în vreun fel pentru asta.
În termeni de timp, un joc în trei durează la noi măcar vreo 30 de minute și iese cel mai bine atunci când ora la care ne băgăm în pat ține cont de asta. Cum organizarea nu ne iese chiar tot timpul, avem uneori și reprize fulger, dar le evit pe cât posibil, căci invariabil ajung să zoresc copilul și colegul coechipier, iar la final rămân mereu cu senzația că am cam stricat magia.
Așadar, 30 de minute, 6 întrebări și inima larg deschisă. Încerci?
