Îmbătrânesc.
Și oricât de mulți ochi peste cap or să se dea – că sunt azi lucruri mai importante pe Pământ și nu-i chiar cine știe ce această vârsta a mea – asta-i ce simt și rămâne așa.
De când mă știu, am fost cea mai mică din orice cameră aș fi putut intra și am luat mereu for granted (știți voi traducere mulțumitoare în română?) tinerețea. Pielea fermă, carnea și ea. Sănătatea, flexibilitatea, felul în care toate-s la locul lor și funcționează exemplar sau măcar pe acolo cumva. Tinerețea era o chestie a mea și n-am sinchisit nici măcar să consider ideea că ne-am putea separa.
Știu, frumos ar fi fost să verific cu ea. Dar mi-a scăpat din vedere, iar când m-am prins, prinsese și ea, deja, a pleca.
Sunt riduri când râd, riduri când vorbesc și unele chiar când tac și privesc încordat spre ceva. Porțiuni de piele care arată, astăzi, pur și simplu altcumva. Fața toată e aceeași și totuși nu prea.
Mi-ar fi plăcut să mai stea.
Prea mult și cu sânge am luptat până să mă pot bucura. Prea mult am ars în bătălii și războaie până să apuc să zăresc liniștea. Kilogramele, acneea, zbuciumul și durerea, prea mult mi-au răpit din tot ce avea ea să-mi dea.
Și acum că ne avem, să aflu că, de fapt, se grăbea? Că n-a fost niciodată, în fond, aici ca să stea?
Fie ce-o fi. Facă ce-o vrea.
Iar eu o să-nvăț, o dată în plus, că viața-i așa – îți dă când vrea ea, îți ia când îți ia.
