Azi împlinesc 30 de ani.
Sărbătoresc, așa că m-am epilat ieri, in viteza, pe piciorul drept. De stângul n-a mai fost timp și nici baterie în instrumentul de tortură.
Părul nu-mi stă bine, fondul de ten pe care îl port e cu măcar o nuanță mai închis decât ar trebui, iar unghiile mele n-ar recunoaște zilele astea oja nici dacă s-ar vărsa cu totul accidental peste ele.
Faptul că scriu toate astea zâmbind a cald și acceptare pentru tot ce nu e “perfect” în legătură cu aspectul meu fizic e ceva ce eu, cea de de 20, 25 sau chiar 28 de ani, n-as fi găsit că-i posibil.
Pentru că e greu spre imposibil să faci pași spre tine când nu știi cine ești și te confunzi cu numărul kilogramelor tale, cu proiecțiile altora despre ce ești sau ar trebui să fii sau chiar cu propriile tale așteptări nerealiste.
A fost lung și greu drumul ăsta al meu către mine, dar simt și știu că am ajuns deja de ceva timp acasă și îmi doresc să dau mai departe ce am găsit a fi util pe parcurs.
Fac pași spre asta, dar ma împiedic, încă, de câte un gând care mă trimite să stau cuminte într-un colț și să-i las pe alții mai deștepți să strălucească, însă cum port mereu pe reverul gecii un pin pe care scrie “dream big”, am decis că-i timpul să adaug și unul cu “act accordingly”, așa că azi, în fața cui o vrea să mă vadă, mă arăt.
Cu asumare, autenticitate și ceva umor, îmi propun să scriu aici despre viață, așa cum se vede ea prin ochelarii mei de psiholog, femeie și mamă, cu bune, cu rele și cu orice altceva o fi să mai vină la pachet.
