Facem mișcare sau mâncăm sănătos pentru că „așa nu se mai poate”, „nu mă mai suport” sau „m-am făcut cât China”. Ne simțim vinovați, rușinați și datori (cui?!) să „luăm măsuri”.
În realitate, cel mai adesea nici nu facem mișcare, ci ne supunem ei ca unui soi de tortură. Cu cât mai chinuitor, cu atât mai bine. Doare? Perfect! Facem rapid să și usture!
Mâncatul sănătos e și el, de prea multe ori, doar un paravan pentru înfometare, limitări și interdicții absurde.
Într-un chestionar pe care l-am completat ieri, mișcarea era varianta de răspuns propusă la o întrebare despre obiceiurile zilnice de “self care”, concept pe care eu l-am tradus drept grijă de sine. Corectitudinea traducerii e discutabilă, dar, chiar și așa, asocierea dintre mișcare și grijă de sine a făcut ca lumea mea să stea în loc pentru o clipă și să mă-ntreb, pe bune, “Cum ar fi?!”.
Cum ar fi să mergem la sala ca să ne iubim, în loc să ne biciuim?
Cum ar fi să facem mișcare alimentați de drag de noi și nu de ciudă?
Cum ar fi să găsim forma de mișcare care ne vine firesc și apoi s-o practicăm ca pe-un răsfăț și nu ca pe-o corvoadă?
Cât despre mâncare, cum ar fi să ne ascultăm pe bune corpul și să-i dăm ce-i place?
S-avem încredere că știe și ce vrea, dar și când să se-oprească?
Cum ar fi, în definitiv, să folosim grija ca să ne îngrijim, în loc să ne păzim?
Căci, ce am aflat interesant despre grijă, apelând la dex, este că, de fapt, ea are fix aceste două valențe:
1. Teamă sau neliniște pricinuită de o eventuală primejdie sau întâmplare neplăcută; îngrijorare.
2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atenție acordată unei ființe, unei probleme etc.
Senzația mea e că în relația cu corpul, ne-am cam oprit la prima.
Ne raportăm la nevoile lui firești ca la reale pericole și luptăm contra lor cu tot ce avem.
Foamea îngrașă, așa c-o păcălim.
Oboseala ne oprește, așa c-o fugărim.
Plânsul doboară, așa că-l înghițim.
Și tot așa, la infinit, până ceva cedează: corpul sau voința.
Și totuși. Cum ar fi?!
