Cum ar fi?

Facem mișcare sau mâncăm sănătos pentru că „așa nu se mai poate”, „nu mă mai suport” sau „m-am făcut cât China”. Ne simțim vinovați, rușinați […]

Luiza Drian
august 12, 2021
2 min read
Cum ar fi?

Facem mișcare sau mâncăm sănătos pentru că „așa nu se mai poate”, „nu mă mai suport” sau „m-am făcut cât China”. Ne simțim vinovați, rușinați și datori (cui?!) să „luăm măsuri”.  

În realitate, cel mai adesea nici nu facem mișcare, ci ne supunem ei ca unui soi de tortură. Cu cât mai chinuitor, cu atât mai bine. Doare? Perfect! Facem rapid să și usture! 

Mâncatul sănătos e și el, de prea multe ori, doar un paravan pentru înfometare, limitări și interdicții absurde.

Într-un chestionar pe care l-am completat ieri, mișcarea era varianta de răspuns propusă la o întrebare despre obiceiurile zilnice de “self care”, concept pe care eu l-am tradus drept grijă de sine. Corectitudinea traducerii e discutabilă, dar, chiar și așa, asocierea dintre mișcare și grijă de sine a făcut ca lumea mea să stea în loc pentru o clipă și să mă-ntreb, pe bune, “Cum ar fi?!”.

Cum ar fi să mergem la sala ca să ne iubim, în loc să ne biciuim?
Cum ar fi să facem mișcare alimentați de drag de noi și nu de ciudă?
Cum ar fi să găsim forma de mișcare care ne vine firesc și apoi s-o practicăm ca pe-un răsfăț și nu ca pe-o corvoadă?

Cât despre mâncare, cum ar fi să ne ascultăm pe bune corpul și să-i dăm ce-i place?
S-avem încredere că știe și ce vrea, dar și când să se-oprească?

Cum ar fi, în definitiv, să folosim grija ca să ne îngrijim, în loc să ne păzim?
Căci, ce am aflat interesant despre grijă, apelând la dex, este că, de fapt, ea are fix aceste două valențe:
1. Teamă sau neliniște pricinuită de o eventuală primejdie sau întâmplare neplăcută; îngrijorare.
2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atenție acordată unei ființe, unei probleme etc.

Senzația mea e că în relația cu corpul, ne-am cam oprit la prima.
Ne raportăm la nevoile lui firești ca la reale pericole și luptăm contra lor cu tot ce avem.
Foamea îngrașă, așa c-o păcălim.
Oboseala ne oprește, așa c-o fugărim.
Plânsul doboară, așa că-l înghițim.
Și tot așa, la infinit, până ceva cedează: corpul sau voința.

Și totuși. Cum ar fi?! 

Luiza Drian
Luiza Drian

Start the conversation

Avatar
Avatar

Let's start a personal, meaningful conversation.

Example: Practical philosopher, therapist and writer.

Link copied to your clipboard

Psiholog. Femeie. Mamă

Articole similare

T Read More

Blogmartie 15, 2021

Treizeci

Azi împlinesc 30 de ani. Sărbătoresc, așa că m-am epilat ieri, in viteza, pe piciorul drept. De stângul n-a mai fost timp și nici baterie în […]

K Read More
kilogramele

Blogmartie 22, 2021

Kilogramele

La 5-6 ani arătam ca un băiețel – mică, slabă, tunsă scurt. Taman când mama s-a îndurat să nu mă mai tundă „depeche” și să […]

C Read More

Blogaprilie 18, 2021

Cosmin

Astăzi, la 14 ani și o zi de când nu-l mai pot auzi râzând, nu-l mai pot suna și nu mai pot vorbi cu el, […]

S Read More
Photo by Marcos Paulo Prado on Unsplash

Blogaprilie 29, 2021

Scriitoare

Bâjbâie, ca in fiecare dimineața, după telefon. Are ochii lipiți. Nenorocita aia de alergie la lacrimi n-a iertat-o nici de data asta. Auzi, alergie la […]