Copiii noștri interiori

La mine-n bulă e azi despre copii interiori. Atât de multe urări și mesaje am văzut către ei, că m-au dus cu gândul la un […]

Luiza Drian
iunie 1, 2021
3 min read
Copiii noștri interiori

La mine-n bulă e azi despre copii interiori.

Atât de multe urări și mesaje am văzut către ei, că m-au dus cu gândul la un Ajun de Crăciun de pe vremea când lucram pentru Salvați Copiii. Sunau atunci așa de mulți oameni ca să aducă dulciuri și fructe, de ne temeam că n-o s-avem unde depozita tot ce primeam sau c-or să se strice până să reușim să le-mpărțim, deși peste 200 de copii veneau zilnic în centrele organizației.

Cum-necum, ne-am organizat și-am împărțit tot ce era de împărțit, Crăciunul a trecut și-am revenit la normal. Normalul ăla în care nimeni – dar nimeni! – nu suna într-o zi de marți oarecare să doneze, dar în care copiii trebuiau hrăniți oricum, căci pentru mulți dintre ei aia era singura masă sigură a zilei.

Revenind la paralela cu copiii interiori, tare m-aș bucura să știu că oamenii din jurul meu se gândesc la ai lor și-n zilele de marți oarecare, pentru că, la fel ca cei despre care spuneam mai sus, copiii din noi au și ei nevoie constantă de hrană. Au nevoie – oricât de clișeic ar suna – să fie văzuți, validați și înțeleși, iar convingerea mea e că foarte puțini dintre noi știm sau măcar încercăm să-nvățăm să facem asta.

Eu, de pildă, recunosc cu mândrie că încă mai bâjbâi, deși sunt câțiva ani deja de când explorez zona.

Iar când spun mândrie vorbesc serios, pentru că prima dată când am abordat tema copilului interior în terapie, tot ce-am putut să simt a fost iritare, furie năpraznică și o poftă fantastică de a-i cârpi vreo două pentru tupeul nemaipomenit de-a fi trist.

Mândrie, deci, pentru tot drumul parcurs de acolo, pentru că am muncit, am crescut și-am învățat să-mi conțin tristețea, să nu mă mai panichez când o simt venind și să văd cât din ce mă doare e despre ce trăiesc acum, în prezent, și cât e despre copilul care încă suferă crunt anticipând că n-o să-l aline nimeni. Și, mai ales, pentru că am învățat, în sfârșit, că pot și că trebuie să-l alin eu, în loc să m-aștept s-o facă ceilalți.

A fost ușor? Nu.

Imi iese de fiecare dată? Nu.

O să se vindece cu totul vreodată? Habar n-am, dar câtă vreme știu acum cum să-i fiu alături, mai contează? 

În încheiere, pentru că-i, totuși, zi mare și nu se cade să te prezinți la ceas aniversar cu mâna goală, las aici, pentru oricine o simți să caute, un exercițiu simplu și fain prin care te poți apropia de copilul tău interior: Alege o poză cu tine din copilărie și pune-o la îndemână – pe noptiera patului sau poate în portofel. Ori de câte ori ai o clipă liberă, uită-te la copilul acela și încearcă să-ți amintești cât mai multe detalii despre ce-i place, ce-l sperie și ce-l doare. Când te simți confortabil, închide ochii și imaginează-ți o întâlnire între tine așa cum ești în prezent și copilul din poză. Întreabă-l, din nou, despre fricile, bucuriile și durerile lui. S-ar putea să-ți amintești senzații, intâmplări, gânduri sau sentimente – notează-le pe toate pe o foaie și propune-ți să aprofundezi cât mai mult cu fiecare astfel de “întâlnire”. Ai încredere că vei afla mereu lucruri noi și lasă gândurile să curgă, observând în permanență copilul, dar rămânând totdată conștient/ă de poziția de adult pe care o ai în prezent și de faptul că ești acum echipat cu tot ce-ți trebuie ca să-l ajuți, să-l aperi sau să-i fii alături indiferent de direcția în care l-ar duce amintirile.

Succes! M-aș bucura să încerci și să-mi scrii apoi despre asta. 🙂

Luiza Drian
Luiza Drian

Conversations 6 comments

Avatar
Avatar

Let's start a personal, meaningful conversation.

Example: Practical philosopher, therapist and writer.

Avatar
Ana Maria B.says:

Foarte frumos scrii, te urmaresc de ceva timp în evoluția ta și chiar îți admir curajul pentru TOT. Ai un dar suav și cu bun simt de a puncta subtil aspecte foarte sensibile care clar nu sunt pe înțelesul tuturor. E nevoie de putina deschidere, putina conștientizare și puțin curaj sa cauți acolo. Da și eu sunt acolo, în terapie, în căutare și daaa nu e usor deloc, dar deloc. Cred ca este cel mai inconfortabil lucru de pe fata pământului???? Exercițiul tău e foooarte bun și chiar o sa il fac, sincer nu cu nerăbdare ci încă cu frica…

Avatar

Ana Maria, m-a emoționat mult comentariul tău. Îți mulțumesc tare mult pentru el.
Cât despre exercițiu, fă-l când e bine pentru tine. În drumul spre noi înșine contează mult să ne respectăm și ritmul. Te îmbrățișez!

Avatar
Ana-Maria B.says:

Acum sunt eu cea emoționat datorita comentariul tău de aici cât și cel de pe fb. M-ai uns pe suflet zicându-i de ritm ???????? Am avut un click acum ca de fapt toata evoluția noastră în procesul de vindecare tine de ritm pt ca răbdare eu am, dar unoeri lipsea ceva ???? Ma bucur enorm ca ții cont de feedbackurile primite, pentru mine contează enorm. Feedbackul meu este puțin „superficial” ca să fiu sincera, pentru ca este f greu sa expui pe mediu online trăiri adevărate și profunde, clar este nevoie de alt mediu pentru a putea întra cu adevarat în esenta. Și eu te îmbrățișez și aștept cu nerăbdare următorul subiect ???? și ma bucur ca avem femei, mamici tinere care sunt curajoase asa ca tine

Avatar

E, într-adevăr, nevoie de timp în terapie. În cazul meu, au fost idei pe care le-am integrat la 3 ani distanță de momentul în care un terapeut mi le-a propus ca ipoteze. Să auzi sau să-nțelegi rațional e una, să accepți și să poți integra e alta.
Curaj în munca ta cu tine, a fi pe drumul ăsta e o destinație în sine. 🙂

Avatar
Iulianasays:

Mereu am in minte o poza cu mine avand vreo 3-4 ani, de la mare, calare pe un cal de carton, cu ochii in soare si trista. Poza anului din concediu! Trebuia sa fiu vesela. Probabil ca nu-mi placea ca-mi bate soarele in ochi si eu trebuia sa tin ochii mari deschisi ca sa nu se mai vada asa de tare ca nu-i am pe amandoi la fel. Probabil ca ai mei au fost dezamagiti ca iar a iesit o poza proasta, cu un copil urat si trist, desi unicul, pe care au dat o gramada de bani. Probabil frustrarile mele au inceput cu mult mai dedemult si nu puteam sa tin asa de multe secrete sau sa ma prefac atat de bine, ca acum. Probabil…

Avatar

Să știi, Iuliana, că nu e musai ca fetița aia să tămână tristă. În terapia mea, am plecat de la o poză cumva similară – o fată mică, tunsă scurt și cumva împietrită, resemnată. Azi fata aia nu mai e așa. Se joacă, o aud râzând, știu că îi plac hârtiile colorate și materialele la fel, precum și cuburile de construit si jocurile leggo. Îi place să picteze! Până s-o întreb, toate astea i-au lipsit…

Fetiței de pe calul de carton oare ce îi lipsește?

Link copied to your clipboard

Psiholog. Femeie. Mamă

Articole similare

T Read More

Blogmartie 15, 2021

Treizeci

Azi împlinesc 30 de ani. Sărbătoresc, așa că m-am epilat ieri, in viteza, pe piciorul drept. De stângul n-a mai fost timp și nici baterie în […]

K Read More
kilogramele

Blogmartie 22, 2021

Kilogramele

La 5-6 ani arătam ca un băiețel – mică, slabă, tunsă scurt. Taman când mama s-a îndurat să nu mă mai tundă „depeche” și să […]

C Read More

Blogaprilie 18, 2021

Cosmin

Astăzi, la 14 ani și o zi de când nu-l mai pot auzi râzând, nu-l mai pot suna și nu mai pot vorbi cu el, […]

S Read More
Photo by Marcos Paulo Prado on Unsplash

Blogaprilie 29, 2021

Scriitoare

Bâjbâie, ca in fiecare dimineața, după telefon. Are ochii lipiți. Nenorocita aia de alergie la lacrimi n-a iertat-o nici de data asta. Auzi, alergie la […]