La mine-n bulă e azi despre copii interiori.
Atât de multe urări și mesaje am văzut către ei, că m-au dus cu gândul la un Ajun de Crăciun de pe vremea când lucram pentru Salvați Copiii. Sunau atunci așa de mulți oameni ca să aducă dulciuri și fructe, de ne temeam că n-o s-avem unde depozita tot ce primeam sau c-or să se strice până să reușim să le-mpărțim, deși peste 200 de copii veneau zilnic în centrele organizației.
Cum-necum, ne-am organizat și-am împărțit tot ce era de împărțit, Crăciunul a trecut și-am revenit la normal. Normalul ăla în care nimeni – dar nimeni! – nu suna într-o zi de marți oarecare să doneze, dar în care copiii trebuiau hrăniți oricum, căci pentru mulți dintre ei aia era singura masă sigură a zilei.
Revenind la paralela cu copiii interiori, tare m-aș bucura să știu că oamenii din jurul meu se gândesc la ai lor și-n zilele de marți oarecare, pentru că, la fel ca cei despre care spuneam mai sus, copiii din noi au și ei nevoie constantă de hrană. Au nevoie – oricât de clișeic ar suna – să fie văzuți, validați și înțeleși, iar convingerea mea e că foarte puțini dintre noi știm sau măcar încercăm să-nvățăm să facem asta.
Eu, de pildă, recunosc cu mândrie că încă mai bâjbâi, deși sunt câțiva ani deja de când explorez zona.
Iar când spun mândrie vorbesc serios, pentru că prima dată când am abordat tema copilului interior în terapie, tot ce-am putut să simt a fost iritare, furie năpraznică și o poftă fantastică de a-i cârpi vreo două pentru tupeul nemaipomenit de-a fi trist.
Mândrie, deci, pentru tot drumul parcurs de acolo, pentru că am muncit, am crescut și-am învățat să-mi conțin tristețea, să nu mă mai panichez când o simt venind și să văd cât din ce mă doare e despre ce trăiesc acum, în prezent, și cât e despre copilul care încă suferă crunt anticipând că n-o să-l aline nimeni. Și, mai ales, pentru că am învățat, în sfârșit, că pot și că trebuie să-l alin eu, în loc să m-aștept s-o facă ceilalți.
A fost ușor? Nu.
Imi iese de fiecare dată? Nu.
O să se vindece cu totul vreodată? Habar n-am, dar câtă vreme știu acum cum să-i fiu alături, mai contează?
În încheiere, pentru că-i, totuși, zi mare și nu se cade să te prezinți la ceas aniversar cu mâna goală, las aici, pentru oricine o simți să caute, un exercițiu simplu și fain prin care te poți apropia de copilul tău interior: Alege o poză cu tine din copilărie și pune-o la îndemână – pe noptiera patului sau poate în portofel. Ori de câte ori ai o clipă liberă, uită-te la copilul acela și încearcă să-ți amintești cât mai multe detalii despre ce-i place, ce-l sperie și ce-l doare. Când te simți confortabil, închide ochii și imaginează-ți o întâlnire între tine așa cum ești în prezent și copilul din poză. Întreabă-l, din nou, despre fricile, bucuriile și durerile lui. S-ar putea să-ți amintești senzații, intâmplări, gânduri sau sentimente – notează-le pe toate pe o foaie și propune-ți să aprofundezi cât mai mult cu fiecare astfel de “întâlnire”. Ai încredere că vei afla mereu lucruri noi și lasă gândurile să curgă, observând în permanență copilul, dar rămânând totdată conștient/ă de poziția de adult pe care o ai în prezent și de faptul că ești acum echipat cu tot ce-ți trebuie ca să-l ajuți, să-l aperi sau să-i fii alături indiferent de direcția în care l-ar duce amintirile.
Succes! M-aș bucura să încerci și să-mi scrii apoi despre asta. 🙂
